„Artista Antoaneta Cojocaru calcă apăsat pe drumul consacrării. Prezența sa în teatrul românesc are forța pe care i-o împrumută scaunului cu care lovește obsedant podeaua, lăsându-l să vorbească în locul ei într-o piesă în care personajul ei tace expresiv, nuanțat, emoționant. Antoaneta Cojocaru, se insinuează cu grație și discreție în memoria afectivă a publicului. Actrița e în teatrul românesc pentru a rămâne.” (Horia Ghibutiu)
„Antoaneta Cojocaru va fi, indubitabil, o divă a scenei românești. Registrul comic în care-și plasează prestația o face să se simtă în elementul său. Deopotrivă, în „The Bach Files”, Anto valorifică splendid anii de balet, precum și colaborările esențiale cu Ducu Darie („Laboratorul de noapte”, „Orfeu și Euridice”).” (Horia Ghibutiu)
„O recunoaştem imediat pe Antoaneta Cojocaru datorită prezenţei sale gracile, din cale afară de expresive pe scenă. Caldă, sensibilă, cu o putere de muncă impresionantă, dăruită trup şi suflet meseriei, actriţa are darul să-i însufleţească pe ceilalţi. O să-mi spuneţi – şi nu sunteţi departe de adevăr – că acestea sunt calităţile inerente ale unui actor. Ceea ce o deosebeşte este ambiţia de a se perfecţiona continuu, şi nu singură, ci împreună cu colegii săi. Acum câţiva ani, Antoaneta Cojocaru înfiinţa un Laborator la „Bulandra“, în care îşi invita prietenii, actori sau colaboratori ai teatrului, să caute împreună noi mijloace de expresie. Nu un curs teoretic, ci unul cât se poate de practic. În cadrul său, actorii experimentează mai cu seamă la nivelul mişcării. Rezultatul se vede imediat în două spectacole. În Arlechino moare?, mişcarea reluată, nu rareori descompusă, figurează dominanta situaţiei şi culoarea temperamentală a personajului. Replicile se repetă ca într-o temă simfonică, mai ales că în anumite momente mişcarea pare generată de vocea solistei de operă prezente efectiv pe scenă. Studiul dinamicii corpului a continuat şi în următorul spectacol al Laboratorului, Pescăruşul, în care cheia cehoviană a fiecărui personaj se modulează prin intermediul mişcării. Şi aşa, din coordonator al exerciţiilor în care actorii experimentează diferite tehnici, actriţa Antoaneta Cojocaru devine, cu fiecare nou spectacol, din ce în ce mai mult regizor. O demonstrează şi ultima sa creaţie, Cea mai puternică de Strindberg, la Teatrul de Comedie, spectacol în care evoluează alături de Mihaela Teleoacă.” (Cristina Rusiecki)
„Antoaneta Cojocaru reușește să facă in Pierrot un rol memorabil. De mult n-am mai văzut o actriță care să se dăruiască așa. La sfârșitul piesei, cei care se uitau atent spre scena întunecată de la Bulandra puteau să vadă cum acolo rămăsese o inimă.„Arlechino moare?” rămâne un experiment necesar, de care, pot să scriu, cu convingere, că teatrul românesc avea nevoie ca de inima Antoanetei Cojocaru.” (Andrei Craciun)
„Creatoarea Antoaneta Cojocaru, care se ferește de asumarea rolului de regizor, are o realizare inefabilă: își dezvăluie sufletul. I l-am văzut duminică seară la Bulandra. I l-am și ascultat.” (Horia Ghibuțiu)
„N-am mai văzut însă un asemenea spectacol. Antoaneta Cojocaru nu a regizat un Cehov, i-a dat o viață nouă.Sunt câteva scene pe care nu le mai poți uita: scriitorul Trigorin, plângându-se că e mai slab decât Tolstoi, și luând, totuși, de la fiecare câte o pagină cu o poveste, târându-se, suferind pentru toate acele întâmplări pe care le culege. Nina, trăindu-și viața mai mult în cădere, căci așa se trăiesc viețile când visezi prea departe. Aș spune că se vede, în clar, cum lucrează timpul nefericirea, iar asta – credeți-mă – nu e deloc puțin!” (Andrei Crăciun)
„Un spectacol-laborator condus de Antoaneta Cojocaru”, așa cum este prezentată montarea de la Bulandra, este, poate, una dintre cele mai frumoase propuneri scenice aflate în căutarea „formelor noi” din ultimii ani. Se simte și se vede cu ochiul liber că spectacolul este rezultatul unor căutări adevărate. Antoaneta Cojocaru propune o Nina atât de firească, atât de nepervertită de toate interpretările patetice care ar fi putut s-o bântuie… O fetiță simplă și inocentă, care visează să devină actriță și căreia îndemnul Arkadinei i se înfige direct în inimă „Trebuie neapărat să faci teatru”… O fetiță care devine femeie și care nu-și pierde firescul nici în scena finală, când nu joacă nici nebunia, nici disperarea patetică, ci doar o nefericire asumată și profund umană. Imaginea de final, cu Nina în rochie vișinie, în brațele lui Treplev, care s-a împușcat, în timp ce toți ceilalți „au dispărut”, rămâne una dintre cele mai spectaculoase.” (Monica Andronescu)
„Pescărușul de la Bulandra generează scene de reală intensitate, culminând cu scena finală dintre Nina Zarecinaia (jucată cu o apreciabilă energie interioară și deplină investiție de sine de către Antoaneta Cojocaru) și Treplev (Ștefan Lupu – autentic și direct). Valoarea acestui spectacol, în care s-au implicat cu încredere Adrian Ciobanu, Antoaneta Cojocaru, Mihaela Teleoacă, Ela Ionescu, Richard Bovnoczki, Isabela Neamțu, Ștefan Lupu, Gabriel Răuță, Vlad Oancea, Lari Georgescu și Adrian-George Popescu (în rolul adăugat în scenariu „un pescăruș”) este aceea că decupează un al treilea drum într-un peisaj teatral destul de previzibil și caracterizat de opoziția dintre estetica puternicei generații regizorale ’80 și atacul „teatrului frontal” produs în special în afara sistemului oficial de către generațiiile de după 2000…” (Cristina Modreanu)
„O iubesc tocmai pentru că mi-a dat voie să păşesc dincolo de linia imaginară care separă actorul de spectator. Am îmbrăţişat de la început ideea ei despre teatru, care înseamnă a planta zi după zi seminţe, a le uda cu lacrimile şi cu sudoarea ta de actor şi a aştepta ca acestea să crească şi să dea rod bun. Ce năzuinţă poate fi mai completă decât aceasta? Oglinzi ale lumii, astfel vede fiecare piesă de teatru Antoaneta Cojocaru, actriţă şi liant al celor cu care colaborează în cadrul laboratorului de Noapte de la Teatrul Bulandra. Am simţit cum îşi frânge bagheta magică doar pentru ca spectacolul să crească, să evolueze şi să atingă cerul dinlăuntrul fiecărui om care alege să meargă la teatru. Nu am decât admiraţie faţă de această tânără actriţă, studentă a profesorului Ion Cojar, poate cel mai iubit din întreaga istorie a institutului de teatru. Nu aş şti de unde să încep şi unde să termin ca să o prezint cum se cuvine, dar pot să vă îndemn să mergeţi să-i vedeţi spectacolele, „Oscar şi tanti Roz”, „Pescăruşul”, „Hell”, „Cea mai puternică”, „Arlechino moare”, „Omul care mânca lumea”, „The Bach Files”. Toate se joacă în această stagiune. Nu este uşor, dar este esenţial pentru cariera ei în plină ascensiune. De altfel, deloc întâmplător, spectacolele Laboratorului de Noapte se află sub Înaltul Patronaj al Alteţei Sale Regale Principesa Margareta a României. Curajul de a fi altfel poate şi trebuie să fie răsplătit. In fiecare din aceste spectacole am urmărit-o atent şi m-au impresionat fragilitatea ei aparentă, dorinţa de a le da tuturor celor care vin la teatru şansa să-şi pună întrebări, sau să primească răspunsuri, şi neţărmuritul sacrificiu de sine, căci odată ajunsă pe scândură nu ai cum să nu o remarci, nu ai cum să pleci acasă şi să nu te întrebi cine este (dacă nu ştii deja). Cred cu toată fiinţa mea că un actor este preţios chiar şi numai pentru că recunoaşte că este om, că are sentimente. Cred că este extraordinar tocmai pentru că acceptă rănile pe care sufletul lui le poartă şi acceptarea înseamnă vindecare. pasiune, iubire… Deschiderea pe care am simţit-o la Antoaneta Cojocaru mi-a dat şansa unei reevaluări a teatrului românesc şi a celor care au ales să-l slujească. De la fiecare partener de scenă a învăţat, fiecăruia i-a dăruit din ceea ce este. Când visează la un proiect este clar că acesta se va materializa într-un fel sau altul, pentru că are o mare calitate Antoaneta: ştie să solidifice terenul dintre cei cu care colaborează, arătându-le că atunci când rezonezi deplin şansele ca rezultatul muncii să fie unul remarcabil sunt maxime. Şi asta reuşeşte prin Laboratorul de Noapte de la Teatrul Bulandra, să creeze piese remarcabile, care rămân pe retina spectatorilor. Ştiu că pot părea uşor subiectivă însă am un atu puternic, rezultatele eforturilor pe care le depune. Ea vine să amintească faptul că acolo unde există voinţă, există şi soluţii. Vine să strige în gura mare că există şanse ca ceea ce numim cultură să fie resuscitată şi să iasă din comă.” (Loreta Popa)
